De Sânziene cântăm cu ochii închisi

Ne-am întors astăzi în pădure. Ei au rătăcit prin ierburi, eu prin copilărie…
Cu fluturi, cu rochița rândunicii, cu greieri și conuri de brad, cu zâne mici și veverițe.
Eu port în mine glasul tuturor. Sunt mulți și vii. Dar astăzi Ea s-a auzit mai tare. Mama Chiva. Bunica mea. Mama, scumpa mama, ea ne trezea în copilărie la răsărit de Sânziene. Ieșeam desculțe în iarba udă și ne spălam cu rouă pe față. Culegeam garofițe de câmp și Sânziene galbene, tămăduitoare.
Mama, nimeni, nimeni nu ți-a semănat vreodată! Mânuțele muncite, calde și delicate, șorâul in care aveai mereu ceva bun și dulce de oferit, cana albastră cu lapte cald, proaspăt muls, ochii verzi, de pisică, vii si zâmbitori, părul lung, mereu împletit într-un coc ascuns sub batic sau pălărie, bomboanele verzi, mentolate și unguentul chinezesc, ciorapii negri, de plasă, ținuți la păstrat pentru vremurile bune pe care le așteptai de-o viață…
Pentru tine, mama Chiva, am împletit astăzi coroane…Am pus pălării din flori zanelor din pădure și-am cântat ușor, doar pentru noi:
„Iarba prin par
Pe obrajii ei
Și pe ochii căprui
Ce plângeau la zei…”