Ascult in tacere ploaia. Razvan a adormit langa mine, in patutul lui alb, de bebelus, in care mai incape cu greu, dar nu vrea sa se desparta de el.
Patutul mic este lipit de patul nostru mare si nu adoarme daca nu pun mama pe el, sa-i ofer sentimentul de siguranta si confort.
Lia sta lipita de mine, cu corpusorul ei mic si moale. Are doua codite impletite, ochii ca semiluna si-si misca manutele a nesomn.
Este aprilie, aproape jumatate de aprilie si tare frig. Anul trecut, pe vremea asta, ieseam in parc in tricou. Acum stau micutii in casa de mai multe zile.
La gradinita n-au mai fost de o luna. Nici la balet.
Ne temem sa-i ducem dupa cat am tras cu ei. Au avut gripa de tip A, iar Lia s-a ales- bonus dupa gripa- cu amigdalita pultacee si otita.
Am stat internate 3 zile la Grigore Alexandrescu. Ce durere, ce neputinta sa-ti vezi puiul bolnav, ghemuit intr-un patut de spital! Mi se strange inima numai cand imi amintesc si ma rog in gand pentru toti copiii bolnaviori si pentru parintii lor.
Trei zile n-am putut sa ma ating de mancare. Am baut doar apa si mi-am facut 1000 de griji.
Acum, multumim lui Dumnezeu, suntem bine.
A aparut o noua situatie. Cred ca din cauza faptului ca m-au tot surprins plangand dupa parintii mei, au inceput sa se teama si ei de moarte. Sau poate asta este varsta intrebarilor, cand isi dau seama ca se intampla, totusi, ceva cu cei care dispar dintre noi.
„Mami, tu o sa mori?”, „Nu o sa mori, nu?”, „Noi nu o sa murim niciodata, asa este?”
Nu le pot spune adevarul. Nu inca.
Sunt atat de mici, de senini, de inocenti! In ochii lor vad numai iubire, extaz si curiozitate. Nimic rau, nimic viclean, nimic ambiguu.
Viata ne da tuturor lectii dure. Vraja se rupe la un moment dat. Ii mai las sa fie asa. Copii. Mici si buni. Dragalasi si dornici de dezmierdat. Fericiti.
Leave A Reply